Zilele acestea se împlinesc 500 de ani de la naşterea Reformaţiunii. Care sunt principiile reformaţiunii pornite de Martin Luther?
Este adevărat că anul acesta se împlinesc 500 de ani de la momentul când Martin Luther a pironit cele 95 de teze ale sale pe uşa bisericii palatului, Biserica Tuturor Sfinţilor, situată în Wittenberg. Pe data de 31 octombrie 1517, în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor, Luther şi-a exprimat pubil părerea sa cu privire la anumite neconcordanţe între Scriptură şi practicile Bisericii Catolice.
Principiile reformaţiunii sunt în număr de 5:
1. Sola scriptura („Numai Scriptura„)
Biblia e singurul Cuvânt inspirat și autoritar al lui Dumnezeu, fiind accesibilă tuturor (cu alte cuvinte, e limpede și se interpretează singură). Această doctrină se opune direct învățăturii Bisericii Romano-Catolice că Biblia poate fi interpretată corect numai de Sfânta Tradiție Apostolică, de Magisterium (adică papa și episcopii) și de conciliile ecumenice. Uneori, acest punct e numit cauza sau principiul formal al Reformei, fiind sursa și norma cauzei sau principiului material amintit mai sus. Adjectivul (sola) și substantivul (scriptura) sunt în cazul ablativ, nu în nominativ, pentru a indica faptul că Biblia nu există prin ea însăși, ci este un instrument al lui Dumnezeu prin care se apropie de om.
2. Sola gratia („Numai prin har”)
Mântuirea vine numai prin harul sau „favoarea” lui Dumnezeu – nu ca ceva meritat de păcătos. Aceasta înseamnă că mântuirea este un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu, făcut de dragul lui Christos. Această doctrină este opusul îndreptățirii prin fapte și intră în conflict cu unele aspecte ale doctrinei romano-catolice a meritului. De asemenea, se afirmă monergismul în mântuire: numai Dumnezeu acționează pentru a-l mântui pe păcătos. Puterea de mântuire nu revine păcătosului în nici o măsură, spre deosebire de sinergism sau arminianism. Luteranismul afirmă că doctrina nu trebuie să fie susținută în dauna gratia universalis (învățătura că Dumnezeu dorește într-adevăr mântuirea tuturor oamenilor).
3. Sola fide („Numai prin credinţă” sau „Numai credinţa”)
Justificarea (sau îndreptăţirea) e primită numai prin credință, nu prin fapte bune, deși în teologia protestantă clasică credința este automat însoțită de fapte bune. Această doctrină poate fi rezumată în formula „Credința dă justificarea și fapte bune”, care e în contrast cu formula romano-catolică „Credința și faptele bune dau justificarea”. Acest punct e uneori numit cauza sau principiul material al Reformei, fiind principala diferență doctrinară pentru Martin Luther și ceilalți reformatori. Luther o numea „doctrina în funcție de care biserica stă sau se prăbușește”. Se afirmă astfel excluderea totală a oricărei alte dreptăți care să îl justifice pe păcătos în afara dreptății „străine” (dreptatea altcuiva) ce e numai a lui Christos. Sola fide exclude din justificare chiar dreptatea sfințirii păcătosului sau a noii sale „ascultări de credință”.
4. Solus Christus („Numai Christos” – uneori sub forma Solo Christo, “Numai prin Christos”)
Christos este singurul Mediator sau Mijlocitor între Dumnezeu și om. Nici Fecioara Maria, nici sfinții, nici preoții (în afara lui Christos, „Marele Preot”) nu pot acționa ca mediatori în a aduce mântuirea. Această doctrină e în opoziție cu doctrinele romano-catolice ale mijlocirii sfinților și funcției preoțești.
5. Soli Deo Gloria („Gloria se cuvine numai lui Dumnezeu”)
Toată lauda şi slava i se cuvine numai lui Dumnezeu, numai prin voința și acțiunea Sa îndeplinindu-se mântuirea – nu numai darul ispășirii atotsuficiente făcute de Isus pe cruce, ci și darul credinței în acea ispășire, credință creată de Duhul Sfânt în inima credinciosului. Reformatorii credeau că ființele umane – chiar sfinții canonizați de Biserica Romano-Catolică, papii și ierarhia ecleziastică – nu sunt vrednice de slava care li se aduce.
